Septembrie e luna care îmi place cel mai mult. Timpul parcă stă un pic pe loc şi e larg şi foarte înalt. Iar lumina trece prin toate: oameni, pamânt, copaci şi păsări.
Cred că tradiţiile care pun începutul lumii în septembrie exprimă intuiţia (sau revelaţia – depinde din ce parte priveşti) acestei creaţii blânde, iubitoare, nonviolente.
Sigur, nu are nicio valoare ştiinţifică sau teologica cifra de 5508 ani care s-ar fi scurs între facerea lumii şi naşterea lui Iisus Hristos, calculată de Sextus Julius Africanus în secolul III; dar înseamnă ceva faptul că mai bine de o mie de ani creştinii răsăriteni au socotit astfel anii – de la facerea lumii, cu lunile începând cu septembrie.
E ca şi cum aş privi acelaşi cer de albastru aproape neînceput ca şi strămoşii de acum 20 de generaţii când vă scriu: începe anul 7523 de la facerea lumii…
Iar maxima acestei prime zile, pe care am să încerc să o urmez anul acesta, am gasit-o aici:
« Nu trebuie să sameni cu furnica, ci cu albina, care nu culege numai, dar și preface în ceva mai ales. » (Francisc Rainer, 1915)
frumos articolul domnule doctor
ati revenit! ce bine!:) totusi…am aprecita…si reluarile:)
back in business
@ »Septembrie e luna care îmi place cel mai mult. » – si mie, Danule… da’ nu ma mira: suntem aceeasi zodie… 🙂