Desocializare în reţea


– Aș vrea, dar nu pot să adorm înainte de unu sau chiar două noaptea…

– Ce faceţi după serviciu?

– Merg cu prietenii în oraș… ajung acasă pe la 10… mă uit la un film și apoi mai stau cu prietenii pe net…

– Sunt aceiași cu cei cu care ieșiti în oraș?

– De multe ori da. Ne zicem noapte bună, mai comentăm ce s-a întâmplat…

– Dar nu comentaţi atunci când vă vedeţi?

– Mai puţin, mai superficial… Eu, cel puţin, îmi exprim mai bine sentimentele în scris…

Călătorii tandre: Florenţa


Brânză şi pară caramelizată –

Intimitate-n miezul cald al zilei,

Cu vin curat şi dragoste filtrată.

E scurtă umbra de la Santa Croce,

Sunt mute divele la Teatro Verdi,

Lumina-i legănată sotto voce.

Cu Dante nu e chip, dar Buonarroti

Te lasă peste umăr să-l priveşti

Făcând Adami dormind şi prime motti.

Iar soarele pe Arno când apune,

Tot aurul ce-a fost pe Ponte Vecchio

În razele ce mor se recompune.

Roua zilelor (săptămâna 21 – 27 iunie)


  1. În fond nu erai tu./ Cum nu eram nici chiar eu/ Cel ce spune aceste cuvinte de dragoste/ Căci în fiecare zi vocea ta,/ Vocea mea, sau altă voce,/ E vocea dragostei/ Cea care spune cuvinte,/ Iarăși cuvinte,/ Mereu niște cuvinte,/ Cuvintele iubirii… (Michel Rivgauche, textier francez, 1923 –  21 iunie 2005)
  2. Asemeni rozelor ce mor,/ Tot ce ni-e drag e dat să moară… (Șt. O. Iosif, poet român, 1875 – 22 iunie 1913)
  3. acest fluviu al tuturor zilelor care ne scapă printre degete/ prin toate mijloacele lipsei de măsură și ale banalității (Pierre Perrault, poet canadian, 1927 – 23 iunie 1999)
  4. Eu nu păzesc vite,/ nici altă slujbă nu am,/ căci doar iubirea-i datoria mea.(San Juan de la Cruz, poet mistic spaniol, 24 iunie 1542 –1591)
  5. Pe pian – trandafiri/ între trandafiri albastrul/ și albastrul nu era albastru/ era roșu./ Cântam Bach/ și era ca lumina ce tranzitează/ misterul.(Ruy Barata, poet brazilian, 25 iunie 1920 – 1990)
  6. Eu mă grăbesc, tu te grăbești, el se grăbește./ Îmbătrânesc, îmbătrânești, îmbătrânește./ Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste/ simplă de tot,/ scurtă de tot/ viața ne este.(Dumitru Matcovschi, poet român din Basarabia, 1939 – 26 iunie 2013)
  7. Căci numai într-o lume, ce voi simţi-o plină/ De-a ochilor tăi dulce şi vecinică lumină,/ Mai pot avè pe lume bogată fericire…/ Durerile cu toate dispar, unde-i iubire. (Samson Bodnărescu, poet român,  27 iunie 1840 – 1902)

Gând de duminică (20)


„Când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate.”

(Apostolul Pavel – Epistola către Romani)

Dacă teorema de mai sus ar fi adevărată, am putea deduce câteva corolare:

  1. Nu există păcat acolo unde nu există libertate.
  2. Acolo unde nu există păcat, nu există dreptate.
  3. Libertatea absolută faţă de dreptate (totul e permis) înseamnă dependenţă totală de puterea arbitrară a celorlalti (pentru că si lor totul le e permis).
  4. Acolo unde nu există dreptate, nu există libertate.

Gând de duminică (19)


„Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.”

Pavel din Tars se adresa creştinilor din Roma lui Nero, dar, de fapt, formula e universală.

Îmi închipui o insulă pustie. Cu un singur om naufragiat pe ea.  Insula oferă apă şi hrană la îndemână. Omul poate supravieţui. Dar pentru ce?

Autobuzul care nu a putut trece peste limba română


Doar femeia

de Dumitru Matcovschi

Mai regină decât floarea
doar femeia poate fi.
Mai adâncă decât marea
doar femeia poate fi.
Mai înaltă ca destinul
doar femeia poate fi.
Mai amară ca pelinul
doar femeia poate fi.
Mai frumoasă decât viața
doar femeia poate fi.
Mai deşteaptă ca povața
doar femeia poate fi.
Mai cuminte ca poemul
doar femeia poate fi.
Mai cumplită ca blestemul
doar femeia poate fi.
Mai aproape decât dorul
doar femeia poate fi.
Mai de şoaptă ca izvorul
doar femeia poate fi.
Mai de-april ca primăvara
doar femeia poate fi.
Și mai dulce ca vioara
doar femeia poate fi.
Iubeşte-mă, bărbate şi mă înveşniceşte,
dar chipul niciodată nu mi-l tăia în piatră.
Decât o veşnicie, mai bine dăruieşte-mi
căldura cea de taină a focului din vatră.

Dumitru Matcovschi s-a născut pentru a fi poet. Îmi amintesc şi azi uimirea mea când, în august 1991, răsfoiam, într-o librărie din Chișinău, o carte în grafie chirilică – Soarele cel mare (de fapt, Сoapeлe  чeл  мape). O limbă română frumoasă și limpede izvora de sub acele litere. Pe care nu le-am mai perceput de la o vreme ca străine, pentru că era ca si cum as fi citit în limba vechilor pisanii de biserici.
Dar pentru Dumitru Matcovschi grafia chirilică era grafia ocupantului. Si i-a fost dat acestui poet neoromantic să fie în linia întâi pentru apărarea limbii române. Să nu vă gânditi că „linia întâi” e o metaforă. Nu. Dumitru Matcovschi trebuia eliminat fizic pentru că declanşase, în 1988,  ofensiva pentru limba română în revista Basarabia. Un autobuz fără pasageri l-a lovit în plin în ziua de 17 mai 1989. Dar Soarele cel Mare a fost de partea poetului, care a iesit după cinci luni din comă si a mai trăit 24 de ani pentru limba română. „Şi nu uita că moartea,/ Oricât ar sta la pândă,/ Tot Soarele cel Mare/ Răsare cu izbândă”. Deja scrisese asta, iar autobuzul securitătii n-a avut nicio putere în fața unei puteri mai mari.