Numele Regelui Juan Carlos I al Spaniei vine de la Regele Carol I al României


Dan Ghenea:

Încă o dovadă că Regatul României era în Europa…

Originally posted on Monarhia Salvează România:

Sora Reginei Maria, Beatrice de Saxe-Coburg and Gotha (1884-1966), s-a căsătorit cu Infantele Alfonso de Orleans y Borbón (1886-1975).

De asemenea, Regele Alfons al XIII-lea al Spaniei (1886-1931) – cel născut Rege (17 mai 1886) – îi era văr prin Regina Spaniei, Victoria-Eugenia de Battenberg (1887-1969), nepoată a Reginei Victoria. Regele Spaniei şi-a botezat al treilea fiu, Infantele Juan (1913-1993), conte de Barcelona, naşul băiatului fiind Carol de România.

Îm onoarea naşului său, Infantele Juan şi numit primul băiat Juan Carlos. „Contele de Barcelona va muri în 1993. Fiul său va deveni Regele Spaniei în 1975 sub numele de Juan Carlos I. Istoria rezervă multă surprize şi puţini spanioli ştiu astăzi că suveranul lor îi datorează prenumele lui Carol I de România şi nu lui Carol Quintul!”.

Cf. Guy Gauthier, Missy. Regina României, Humanitas, 2000, ed.2010, p.148

juan carol

View original

Unde iaste Xerxes?


Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.

(Miron Costin – Viaţa Lumii)

Dites-moi où, n’en quel pays,
Est Flora la belle Romaine,
Archipiades, ne Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Echo, parlant quant bruit on mène
Dessus rivière ou sur étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine ?
Mais où sont les neiges d’antan ?

Où est la très sage Héloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Esbaillart à Saint-Denis ?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la roine
Qui commanda que Buridan
Fût jeté en un sac en Seine ?
Mais où sont les neiges d’antan ?

La roine Blanche comme un lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietrix, Aliz,
Haramburgis qui tint le Maine,
Et Jeanne, la bonne Lorraine
Qu’Anglais brûlèrent à Rouen ;
Où sont-ils, où, Vierge souvraine ?
Mais où sont les neiges d’antan ?

Prince, n’enquerrez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Que ce refrain ne vous remaine :
Mais où sont les neiges d’antan?

(François Villon – Ballade des Dames du temps jadis)

Scrise în locuri şi în timpuri diferite, aparent în limbi diferite, cele două elegii ajung în acelaşi loc în mintea mea. Răsună la fel pe corzile emoţiei. O întrebare despre micile, nebănuitele treceri şi un răspuns despre marea trecere.

– Mais où sont les neiges d’antan?

– Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.

Şi nu, pentru mine nu sunt în două limbi diferite. Ambele sunt în limba în care gândesc. “Neiges d’antan” îmi apar uneori şi în vis…

Nu gândim niciodată într-o limbă străină


Silabe mi se strâng în piept
Străine, fără să mă-ntrebe,
Neiertătoare şi superbe.
Nu mă mai mir. Ascult, aştept,
Număr cum picură rar, reci,
Îndepărtat ca dintre stele,
Din rotunjirea gurii mele
Moartea şi viaţa mea de veci.

(Ana Blandiana – Silabe)

Ieri a fost  Ziua  Limbii  Române. Majusculele de o zi sunt o slabă compensaţie  pentru neglijarea de fiecare zi.

Cuvintele modelează gândirea. Abia mult mai târziu şi mult mai rar gândirea creează cuvinte. Unii spun că ajungi să vorbeşti bine o limbă straină atunci când gândeşti în acea limbă. Eu aş zice că din momentul în care gândeşti în acea limbă, ea nu mai este o limbă străină.

Unele cuvinte sunt călătoare altele sunt sedentare. De exemplu, cuvintele care denumesc mâncăruri călătoresc doar dacă pot fi puse în traistă; dacă au nevoie de îngrijiri speciale sau depind de roadele unui anumit pământ, cuvintele care le denumesc rămân pe loc.

Uneori reţeta pleacă departe sub un alt nume. Suedezii mănâncă, de pildă, kaldomar. Nu vă spune nimic, nu-i aşa? Dar dacă v-aş spune că e vorba de carne tocată învelită în foi de varză? Aşadar, suedezii mănâncă sarmale? Nici vorbă! Au luat doar reţeta moldovenească, dar, spre deosebire de moldoveni, nu au luat şi cuvântul turcesc sarma. S-a întâmplat acum trei secole, când, după înfrângerea de la Poltava, Carol al XII-lea al Suediei a rămas la Tighina peste 3 ani, unde a făcut cunoştinţă cu sarmalele pe care le-a introdus apoi în Suedia sub numele “kaldomar”. “Sarmalele” au rămas legate de trăirea  convivială balcanică. Suedezii nu mănâncă “sarmale”, chiar dacă reţeta e aceeaşi, chiar dacă le mănâncă de Crăciun. E alt set mental asociat, altă tip de convivialitate, alt Crăciun.

Dar sunt convins că soldaţii lui Carol al XII-lea gândeau, măcar uneori, “sarma”, nu “kaldomar”, pentru că ei trăiseră patru ierni în ţările sarmalei. Raiaua turcească a Benderului, le fusese adăpost după ani de lupte cu ruşii. Se obişnuiseră atât de bine acolo, încât turcii nu au putut să îi facă să plece decât după o încăierare – si astfel a ajuns până în Suedia cuvântul “calabalâc“(lucruri în dezordine, mulţime de oameni). Pentru acei suedezi “sarma” nu era un cuvânt într-o limbă străină, era de-al lor.

Cuvintele modelează gândirea. Fără cuvinte gândirea se întoarce la forme primare, în imagini.

Cuvintele formează patrii, căci fără cuvinte nu există memorie de lungă durată.

Cum bine zicea Nichita Stănescu: “Limba română este patria mea.” Şi tot el: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă.” Frumos, dar mă întreb dacă Dosoftei ar fi recunoscut ca românesc cuvântul „intim”, din textul de mai sus. Şi nu ştiu nici câţi contemporani îl folosesc în contexte similare – probabil o minoritate.

Nu te naşti într-o limbă, creşti în acea limbă. Luaţi un nou-născut japonez, daţi-i o mamă care să vorbească frumos şi bine româneşte şi el va gândi, vorbi şi simţi româneşte.

Dar ce se întâmplă când limba în care ai crescut nu mai e iarba verde de acasă, ci devine tot mai mult glod şi pământ pârjolit? Ce se întâmplă atunci când nu o mai vorbeşti frumos cu cei din jur?

Gulliver în țările sufletului


Vade liber, qualis, non ausum dicere, felix,
Te nisi felicem fecerit Alma dies.

Cele opt călătorii ale lui Gulliver au fost comentate cel mai adesea ca satire ale lumii exterioare. Si totusi, încă din primul capitol al primei aventuri (în Lilliput) se adună indicii că nu e vorba despre drumuri prin geografii exterioare ci de descoperiri în geografiile interioare.

Swift era pastor anglican; în epocă a fost cunoscut şi pentru eseul  Against Abolishing Christianity AN ARGUMENT TO PROVE THAT THE ABOLISHING OF CHRISTIANITY IN ENGLAND MAY, AS THINGS NOW STAND, BE ATTENDED WITH SOME INCONVENIENCES, AND PERHAPS NOT PRODUCE THOSE MANY GOOD EFFECTS PROPOSED THEREBY. (Împotriva abolirii religiei crestine – ARGUMENT PENTRU A DOVEDI CA ABOLIREA RELIGIEI CRESTINE IN ANGLIA, IN CIRCUMSTANTELE ACTUALE, AR PUTEA FI INSOTITA DE UNELE INCONVENIENTE SI S-AR PUTEA SA NU PRODUCA ACELE MULTE EFECTE BUNE CARE SE ASTEAPTA PRIN ACEASTA) Am transcris în întregime lungul subtitlu pentru că dă o bună idee despre suculenţa eseului, dar şi despre modul nonconformist în care Swift înţelegea să fie conservator.

Călătoriile lui Gulliver conţin, desigur, multe aluzii politice, dar mie îmi par centrate pe un discurs teologico-moral despre suflet şi corp, despre formă şi substanţă, despre destin şi liber arbitru.

Numele protagonistului este Lemuel Gulliver. Numele apare în Biblie, în Pildele lui Solomon:

“Cuvintele lui Lemuel, regele din Massa, cu care mama sa îl învăţa: [… ] Nu se cuvine regilor, o, Lemuel, nu se cuvine regilor sa bea vin şi conducătorii băuturi îmbătatoare,/ Ca nu cumva bând sa uite legea şi să judece strâmb pe toţi sărmanii.” E una dintre rarele ocazii în care e pomenit în Biblie un sfat matern.

Lemuel înseamnă „cel ce aparţine lui Dumnezeu”. Numai că numele mostenit de la tatăl sau pamântesc, Gulliver, vine de la gula, adică lăcomia, unul dintre cele sapte pacate capitale. Numele personajului creat de pastorul Swift e discordant, teren de luptă între cele de sus si cele de jos. Lemuel Gulliver poartă deci în nume o amintire a înţelepciunii materne si a unui tată care e foarte prins în materialitate.

Locul de unde pleacă Gulliver în călătoriile sale nu pare a fi luat la întâmplare de Swift. „Tatăl meu avea o mică moşie în Nottinghamshire” – e chiar prima propoziţie din Călătorii… Nottingham, locul în care Robin of Loxley (mai bine cunoscut ca Robin Hood) lua de la bogati ca sa dea la saraci si, în acelasi timp, lupta pentru regele legitim, Richard cel plecat în cruciadă…

Gulliver studiază apoi la Colegiul Emanuel (Emanuel = „Dumnezeu e cu noi”), acelasi de unde plecase, în urmă cu cateva decenii, miscarea separatistă din cadrul bisericii anglicane care avea să conducă, după o epică peregrinare, la înfiintarea coloniei Massachusetts. De altfel, Gulliver trece si el prin Leyden, in Olanda, ca si peregrinii, si ridică ancora pentru călătoria ce-l va duce in Lilliput într-o zi de mai – aluzie la nava care i-a dus pe peregrini in America, Mayflower.

Universitatea din Leyden e legată si de studii microscopice de pionierat (printre altele si de studiul spermatozoizilor, rezultand teoria „micilor suflete animale”). Călătoria in Lilliput ar putea fi deci o incursiune in microscopia sufletului si a starilor sale. Iar numele de fată al soţiei lui Gulliver – Burton – trimite la lucrarea lui Robert Burton – Anatomia melancoliei; Burton semneaza cu pseudonimul Democrit, grecul care a inventat teoria atomilor…

(va urma)

Gând de duminică (25): Despre iluminare


“Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovaduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovaduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi duce de râpă pe oameni cu mulţimea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci naluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală dupa daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.” (Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei)

Cunoaşterea este putere. Dar puterea corupe sufletul nepregătit pentru a face faţă acestei mari ispite. Ispita de a-ţi împlini nestingherit voia.
Falsa trinitate cunoaştere (a lumii) – putere – iubire de sine înlocuieşte trinitatea adevărată cunoaştere (de sine) – speranţă – iubire. 

Cele patru Românii ale Regelui Mihai


4rom

A devenit Rege al României Mari la 20 iulie 1927.

Detronat de tatăl său trei ani mai târziu, redevine rege în 1940, când primeşte o ţară văduvită de 24 dintre cele 71 de judeţe pe care i le lăsase bunicul său, Ferdinand Întregitorul.

La 23 august 1944, mai exista administratie română pe mai puţin de jumătate din teritoriul României Mari. Nu numai că pierdusem din nou Basarabia (şi nu recuperasem nordul Transilvaniei) dar mai mult de jumătate din Moldova de dincoace de Prut era sub administratie sovietică.

Care erau perspectivele? In Maramureş erau gata planurile pentru alipirea la Ucraina Sovietică, Transilvania urma să devină republică sovietică, Tito cerea permisiunea lui Stalin să “elibereze” Banatul cu armata iugoslavă de partizani. In Suceava si Botoşani se introdusese deja administraţia civilă sovietică, ceea ce indica limpede că urma “unirea”  întregii Moldove sub puterea sovietică.

Aceasta era ce-a de-a treia Românie a Regelui Mihai. Una pe cale de diparitie.

Regele s-a dovedit lucid şi curajos şi a reuşit să ne lase o Românie mai mare decât cea pe care o primise.