Psihiatria 201 – episodul 2
In episodul anterior, l-am invocat ca intemeietor al studiului modern al tulburarilor mintale pe Johann Christian Reil, un nume celebru printre contemporanii sai, dar care dupa o generatie a intrat in uitare, pentru a incepe sa fie redescoperit peste alti 150 de ani. Poate ca redescoperirea personalitatii si operei acestui medic ilustru are legatura cu rezultatele spectaculose ale cercetarilor neurofiziologice asupra unei structuri care îi poarta numele: Insula lui Reil. Onoarea de a fi fondatorul fiziologiei moderne i-o lasam desigur lui Harvey (cel care a descris circulatia sangelui, in “De Motu Cordis“, 1628); cel care a sistematizat aceasta stiinta in spiritul epocii moderne este insa neindoielnic Reil. În 1809 descrie cortexul insular, o structura de materie cenusie careia îi descrie numeroase conexiuni si proprietati structurale unice (cea mai batatoare la ochi e faptul ca e singura parte a scoartei cerbrale care se afla în profunzime, nu la suprafata creierului – daca ar fi sa mentinem proprietatea termenilor, nu este scoarta). Pe baza observatiilor sale anatomice, Reil presupune insula ar fi implicata in:
1. mentinerea echilibrului intern al organismului (foloseste chiar termenul de homeostazie, redescoperit cu peste o jumatate de secol mai tarziu de Claude Bernard)
2. reglarea emotiilor
3. o anumita forma de constiinta de sine tipic umana
Cu exceptia unei prime generatii de anatomisti englezi, continuatori ai studiului anatomic al creierului pe drumurile deschise de Reil, nimeni nu mai ia in serios studiul insulei pentru cel putin 150 de ani. Cand insula era deja in mare masura ignorata, Grey (cel cu Grey’s Anatomy ) îi da numele lui Reil; e un ultim omagiu al scolii engleze pentru maestru. Era in 1858.
In 1987 profesorul nostru de anatomie ne desena cu rigurozitate structurile cerebrale si conexiunile lor; nu omitea insula, dar zicea in timp ce desena: “nu va trebuie insula la examen, nu prea stim la ce serveste”.
Incepand din anii ’90 cercetarile neuroimagistice si neurofiziologice au confirmat spectaculos toate presupunerile lui Reil: regleaza functionarea organelor interne, are un rol crucial in generarea si gestionarea emotiilor sociale si are legatura cu constiinta de sine si empatia.
A fost prea adesea impotriva timpului sau si constatam azi ca a fost mult inaintea timpului sau. A parcurs in 25 de ani un drum atat de lung incat uneori a fost ajuns din urma dupa o suta de ani. Iar atunci când am ignorat alte intuitii ale sale, ne-a mai costat inca o suta de ani.
