Săptamâna trecută am auzit pentru prima oară cuvântul englezesc marriage declinat foarte natural în limba română: “Nu am probleme cu jobul, am o problemă cu merigiul”. Job este deja aclimatizat în vorbirea românească; eu aş paria şi pe viitorul strălucit al merigiului în lexicul de bază al generatiei următoare. La început mi s-a părut un barbarism, dar, pe masură ce apărea de fiecare dată foarte consonant cu contextul în exprimarea persoanei din faţa mea, am fost obligat să admit că ar fi greu să restricţionezi accesul în limba română al unui cuvânt s-ar simţi foarte bine în compania meciului, managerilor, sponsorului şi suporterilor, cuvinte care au deja cetăţenie în Dicţionarul Academiei. Probabil că şi merigi (scris chiar aşa, după modelul match – meci) va obţine curând permisul de şedere.
Noile cuvinte arată că oamenii care le folosesc se află pe o linie de fractură între lumea veche şi lumea nouă; pe lângă conflictele inerente cu ceilalţi, ei trăiesc o un conflict intern al valorilor. Femeia inteligentă din faţa mea voia să-şi definească mariajul în termeni de contract psihologic între doi adulţi care formează o echipă (cea mai larg difuzată versiune a căsătoriei în stil american), dar nu avea abilităţile necesare pentru a gestiona o astfel de relaţie, mai ales în privinţa gestionării conflictului. Ea ar fi vrut să fie într-un merigi, dar fusese crescută pentru o căsătorie (căsător, termen învechit pentru soţ derivă de la casă; a fi căsătorit trimite deci la a ţine o casă – de unde şi obiceiul trecerii soţiei peste prag, precum şi binecunoscuta urare „Casă de piatră!”).
Etapa în care partenerii îşi (re)negociază autonomia ia forma crizei de autonomie dacă nu există cultura şi exercitiul convietuirii în respectul diferenţelor. Preţuirea unicităţii celuilalt şi transformarea ostilităţii sau fricii în faţa necunoscutului în bucuria complementarităţii nu este un proces natural, nu vine de la sine, ci este un proces de învăţare. Cel mai greu lucru, poate, în acest proces e acceptarea conflictului ca parte a vieţii de cuplu. Cunoaşterea reciprocă nu poate fi profundă atunci când menţinem o zonă de siguranţă pentru a evita ciocnirea valorilor. Una dintre sursele principale ale acestei cunoaşteri este rezolvarea conflictelor. Să vedem ce am putea încerca pentru a le gestiona în folosul dezvoltării relaţiei de cuplu.
- Ca alternativă la negarea conflictului putem explora harta conflictului; pentru satisfacerea unor nevoi personale partenerii folosesc resurse comune ale cuplului; identificarea nevoilor celuilalt şi recunoaşterea legitimităţii acestora necesită exersarea abilităţilor de comunicare şi, mai ales, empatie;
- În loc să ţesem plase protectoare pentru evitarea conflictului am putea sa ne exersam comportamentul asertiv, astfel încât să ne putem afirma dorinţele fără a leza partenerul;
- Umorul, spre deosebire de ironie, poate facilita gestionarea conflictului. E vorba, mai ales, de umorul incluziv, cel care ne pune pe amândoi în aceeaşi barcă (pe care, eventual, ar putea să fie scris: „Nimeni nu e perfect!”, după celebra replică finală din Unora le place jazzul ). Un exemplu de umor incluziv:
El: (ridicând din standul de lângă casa dintr-un supermarket o cutie cu prezervative) Eu cred că ne-ar ajunge vreun an, tu ce zici?
Ea: (zâmbind) Poate mai mult. Ar trebui să verificăm termenul de valabilitate.
- Ca alternativa la cautarea de vinovati , as putea sa invat reatribuirea realista (adulta) a resposabilitatii. Multi dintre noi au ramas din copilarie cu „sindromul lumii drepte” : orice mi se intampla, bine sau rau, este o rasplata sau o pedeapsa pentru ceea ce am facut sau am omis. De fapt, nu e vorba de a intelege cine e „defect” ci de a vedea de ce nu merge ansamblul. Pentru a afla si alte posibile cauze ale unui eveniment trebuie sa invat sa-l ascult pe celalalt, nu doar sa il aud si sa ii folsesc cuvintele ca hrana pentru contraagumentele care sustin povestea mea.
- Sfarsitul unui conflict nu trebuie sa insemne doar schimbarea sau metinerea raportului de forte preexistent, consfintind astfel principiul dominarii; principiul largirii campului de solutii ar putea sa fie consecinta pozitiva a unui conflict.
