Căutându-l pe Bărbat

Diogene mergea cu lampa aprinsă în plină zi şi oprea trecătorii spunându-le „Caut un OM”.Probabil că nu l-a găsit. Pentru că nu se mulţumea cu aproximaţii şi dacă trecătorul nu corespundea idealului sau filosofic, el nu se obosea să caute categorii intermediare: eşti om perfect sau nu eşti om deloc.

Într-o poveste germană culeasă de fraţii Grimm, fata de împărat găseşte tuturor pretendenţilor câte un cusur. „Pedeapsa” pe care o primeşte este sa se mărite cu primul venit la palat a doua zi după ospăţul la care şi-a bătut joc de peţitori. Primul venit este un menestrel cerşetor care nu este ce pare a fi; după ce trec prin multe încercări şi el îi apare sub mai multe înfăţişări (fără ca ea să-l recunoască), cerşetorul se dovedeşte a fi chiar unul dintre împăraţii refuzaţi iniţial. Spre deosebire de Diogene, care se pare că nu a renunţat la metodă şi a continuat să caute defectele cu lumânarea, fata de împărat află că e important să priveşti oamenii în lumina naturală, cu umbrele ei schimbătoare şi să nu se grăbească să eticheteze trăsăturile accentuate ca defecte (în cazul nostru, împăratul „cioc-de-sturz” nu era probabil prea amuzant la petrecerea la care este ridiculizat, dar se dovedeşte un bun camarad pe un drum lung şi greu).

Se pare că succesul în buna alegere a partenerului depinde de acordul fin între cele trei sisteme principale de “scanare” a aparenţelor: vizual, auditiv, tactil. Informaţiile vizuale pot genera cele mai multe ambiguităţi. Un studiu condus simultan în Scoţia şi în Japonia a aratat că linii mai rotunjite şi forme mai ovale ale feţei sunt preferate de femei  daca e sa aleagă pentru o relaţie de durată, în schimb bărbaţii cu figuri mai colţuroase sunt percepuţi ca mai virili, cu o mai mare forţa de atractie fizică, doriti pentru o relatie scurta, pentru o aventura. Vocea poate comunica mai mult decât cuvintele, şi anume e un indiciu foarte fidel al raporturilor de dominare/supunere care se stabilesc din primul moment al unei conversaţii. În fine, contactul tactil devine, deşi adesea ne amăgim cu contrariul, un stabilizator emoţional esenţial într-o relaţie de durată.

Să facem puţină ordine. Se pot descrie trei axe care determină alegerea partenerului:

1. Încrederea. Pentru unele femei e important să vadă că potenţialul partener vine dintr-o lume care le este, măcar în parte, familiară. Probleme apar atunci când experienţa de până atunci nu este satisfăcătoare şi persoana respectiva ajunge la concluzia ca e cu atât mai bine cucât alege varianta cea mai îndepărtată de ceea ce îi este familiar. O a doua informatie importantă care poate fi obţinută privindu-l pe celălalt e răspunsul la  întrebarea “cât de mult însemn pentru el?”. Ochii şi mâinile lui spun despre asta mai mult decât cuvintele.
2. Nevoia ca partenerul să fie o persoană autonomă, care sa aducă în relaţie valori proprii, să adauge culoare. Aici intervine auzul fin. Tonul vocii, modul în care intră în vorbă, modul în care ştie să tacă şi să asculte sunt lucruri care pot spune dacă începe un război de treizeci de ani, o  relaţie care te va îmbogăţi spiritual, sau o lungă singurătate în doi. Autonomia partenerului nu trebuie să însemne dominarea şi înghiţitea celuilalt.
3. Nevoia de securitate. Deşi atingerile au devenit la fel de banale ca schimbul de priviri sau de replici la începutul unei relaţii, ele sunt adesea reduse la rolul unor simple instrumente; şi totuşi, a fi ţinută în braţe nu este o simplă mecanică a apropierii ci poate comunica mesaje diametral opuse (de la “eşti prinsă” până la “sunt pavăza ta” ); nu ignoraţi miile de nuanţe ale mângâierii, ale sărutului, ale celorlalte moduri de contact tactil.

De ce e adesea atât de greu să alegeţi?

Pentru că e puţin probabil să întâlniţi bărbatul real care să fie o copie fidelă a idealului masculin compus cu grijă în minte.

Care e cel mai prost răspuns în acest impas?

Sa retuşezi imaginea, ignorând percepţiile defavorabile, compunând povestea partenerului ideal. Eşti o vreme în al nouălea cer, dar rişti să te trezeşti într-o bună dimineţă singură cu nişte resturi dezamăgitoare ale poveştii.

Atunci?

Sunt două drumuri mari. Să rămâi mereu în căutare (ca Diogene), şi în acest caz nu trebuie să alegi ceva mai puţin decât idealul. Sau să răspunzi la două întrebări şi apoi să alegi.

1. Care e povestea mea de dragoste preferată ?
2. La ce sunt dispusă să renunţ la negocierea rolurilor pentru a juca în realitate această poveste de dragoste?

O ultimă atenţionare: nu amestecaţi poveştile.