După trecerea perioadei de îndragostire (in medie, 2 + 2 ani, după o formulă interesantă a unui studiu elveţian), urmează o perioadă de nelinişte legată de statutul personal al fiecăruia în cadrul cuplului. Apar sau reapar frici mai vechi sau mai noi: frica de a fi dominat, frica de a fi abandonat, frica de eşec, frica de pierdere a libertăţii. Devine evident faptul că nu gândim, nu simţim şi nu reacţionam la fel în legătură cu problemele cotidiene. Chiar şi in cuplurile care isi construiesc atent spatiul intim exista o perioada dificila de trecere de la prima la a doua varsta a iubirii – de la indragostire la prietenie amoroasa. Aceasta trecere ia uneori forma asa-numitei crize de autonomie. Si nu e vorba de generalitati existentiale, ci de lucruri de care te impiedici in fiecare zi: cine si cum ia decizii in legatura cu bugetul familiei, unde ne petrecem duminica sau vacanta, cine spala vasele, cat timp petrecem cu rudele sau prietenii si multe altele asemenea, despre care constatam ca nu sunt rezolvate o data pentru totdeauna. Ce e de facut daca el vrea sa folosesca banii pentru o masina la care viseaza, iar ea ar vrea sa redecoreze? Dar cand nu avem acelasi plan in legatura cu petrecerea sarbatorilor? Raspunsul poate fi dat doar de cei implicati; sa fim doar atenti ca raspunsurile la problemele generate de conflictul dorintelor sau al ideilor sa nu fie din urmatoarele tipuri:
- Negarea conflictului. Unul sau ambii parteneri incearca sa mentina iluzia ca o relatie de iubire inseamna in mod necesar absenta conflictelor; ca urmare, incearca sa se sugestioneze ca nu au dorinte contrare sau ca pot renunta fara regrete (dar si fara discutii) la unele dintre dorintele lor sau ca intotdeauna vor gasi o cale prin care sa se realizeze simultan ambele seturi de asteptari.
- Evitarea conflictului. Bun, fiecare am aflat ca avem opinii diferite asupra unui anumit lucru, ne-am certat si nu mai vrem sa se intample; unul sau ambii parteneri incearca sa evite subiectele fierbinti. Rezultatele sunt de doua feluri: fie scaderea interactiunilor dintre parteneri (din frica de a nu calca pe o bomba), fie acumularea de abur in oala sub presiune (pentru ca necomunicarea pe subiecte care pot fi foarte importante pentru persoana respectiva creeaza resentimente de tipul „ daca ma iubeste, ar fi trebuit sa isi dea seama pana acum cat de important e acest lucru pentru mine”)
- Ironizarea partenerului. A nu se confunda cu umorul, care poate intr-adevar sa scada tensiunea intr-un conflict. E uneori dificil de facut diferenta, dar ca regula empirica se poate spune ca umorul se termina acolo unde râd de mine mai putin decat de celalalt.
- Invinovatirea partenerului. Pentru ca am fost invatat ca daca faci lucrurile cum trebuie, vei fi recompensat, atunci când este evident ca lucrurile nu merg perfect, cineva trebuie sa fie de vina. Nu eu. Pentru ca lucrurile sa redevina perfecte, cineva trebuie sa se schimbe. Nu eu, sau in cel mai rau caz voi face si eu unele schimbari, dar doar daca merita (adica prima data trebuie sa te indrepti tu)
- Dominarea partenerului. Din pacate, primul pas catre violenta. Din pacate, exista inca o parere larg majoritara ca in cuplu sunt doar doua posibilitati: sa domini sau sa fii dominat.
- Influentarea partenerului. Aproape intotdeauna este folosita de partenerul care se socoteste mai inteligent. Folosita sistematic provoaca o falie majora: distrugerea premisei de egalitate a partenerilor.
- Manipularea. Este o varianta „perfectionata” a evitarii conflictelor; cunoasterea intima a partenerului este folosita pentru a-i exploata slabiciunile; se rupe astfel legatura de incredere, esentiala pentru dezvoltarea relatiei de cuplu.
Daca descoperiti in randurile de mai sus unele dintre modurile dumneavoastra de raspuns la conflict, ganditi-va care ar fi alternativele sanatoase la aceste 7 armistitii fragile.
