Urmaream un film la care traducerea titrata avea o legatura destul de vaga cu ceea ce auzeam; in plus exista un cuvant care nu aparea niciodata in traducere (4 litere, il poti auzi dupa cel mult treizeci de secunde daca zappezi cateva canale pe care sunt filme americane); l-am auzit de optsprezece ori intr-o secventa care a durat patru minute si cincisprezece secunde. E un bun exemplu de tic vocal extrem de raspandit la americani, dar va las placerea de a descoperi cate asemenea ticuri exista si pe la noi.
Exista trei tipuri de ticuri: motorii, implicand miscari ale corpului, vocale, implicand sunete sau cuvinte si complexe, incluzand secvente complicate de ticuri vocale si motorii.
Cele mai frecvente sunt ticurile implicand zona capului (clipit, miscari ale buzelor, balansarea capului, spasme ale muschilor fetei s.a.).
Ticurile sunt:
- Bruste si cu durata scurta – dureaza cel mult cateva secunde
- Repetitive – pot surveni de mai multe ori pe minut sau numai de cateva ori intr-o ora
- Involuntare
- Supresibile – persoana afectata se poate abtine o vreme dar apoi impulsul devine din ce in ce mai puternic si in cele din urma irezistibil
- Schimbatoare – apar noi ticuri iar unele dintre cele vechi dispar
Poate parea contradictoriu faptul ca ticurile sunt definite ca fiind involuntare, dar supresibile; insa asa cum s-a mentionat ele nu pot fi suprimate voluntar decat pe o perioada limitata (cel mult cateva ore), iar acest proces necesita un mare consum de energie si din acest motiv este adesea inoperant in conditii de stress.
Ticurile sunt uneori discrete si de multe ori acceptabile pentru persoana afectata si pentru cei din jur; de aceea, foarte multi oameni care au ticuri (iar cei care nu au avut niciodata ticuri, daca exista, sunt o exceptie rarissima) nu au apelat niciodata la serviciile unui profesionist (psihiatru, psiholog, psihoterapeut).
Exista insa si ticuri stanjenitoare si chiar chinuitoare. Daca ai, de exemplu, un tic vocal implicand cuvinte obscene, celor din jur le vine foarte greu sa nu il ia ca pe un afront personal; uneori chiar ticuri mai benigne pot fi interpretate ca atitudini ostile sau dispretuitoare (de exemplu, ridicarea repetata a sprancenelor in cursul unei discutii cu seful ii poate sugera acestuia ca ai o atitudine aroganta). Uneori, chiar daca devin acceptabile pentru cei din jur, ticurile pot fi greu suportabile pentru persoana in cauza, fiind perturbatoare pentru imaginea de sine, stima de sine si increderea de sine.
Ce se poate face?
Exista doua strategii:
1. Reducerea severitatii ticurilor
a) Interventii non-medicale
- A dormi mai mult si mai bine – oboseala accentueaza ticurile
- Alimentatie adecvata – are un efect mai degraba indirect, prin marirea rezistentei la stress ; nu s-a dovedit ca vreuna dintre dietele propuse de diversi autori ar avea un efect specific de scadere a severitatii ticurilor
- Reducerea stresului – uneori severitatea ticurilor este o oglindire fidela a nivelului de stres
b) Medicamente
Ceea ce trebuie subliniat in ceea ce priveste medicamentele este faptul ca pot suprima ticurile, dar atunci cand medicatia este intrerupta ticurile pot reveni. Exista trei tipuri de medicamente: neuroleptice tipice (haloperidol, pimozide), neuroleptice atipice (risperidona, olanzapina), clonidina. Dar mult mai important este faptul ca ticurile trebuie tratate cu medicamente doar daca produc o scadere semnificativa a calitatii vietii persoanei respective si daca raportul risc beneficii este acceptabil; in plus ticurile sunt adesea (eu as spune in majoritatea cazurilor) asociate cu alte probleme psihiatrice si psihologice, cum ar fi depresia, tulburarile anxioase, abuzul de droguri, situatii conflictuale; tratarea acestor probleme poate fi prioritara si uneori poate rezolva si ticurile.
2. Cresterea acceptabilitatii ticurilor
a) Pentru persoana afectata
De obicei ticurile debuteaza in copilarie si copilului ii este greu sa inteleaga ce se petrece cu el; poate crede ca este singurul caruia i se intampla; e bine sa stie ca multi altii au aceeasi problema si sa comunice cu ei. Persoanele afectate au nevoie de informatii despre mecanismul de aparitie a ticurilor, despre cauzele favorizante si mai ales despre modul in care altii au reusit sa-si construiasca o imagine de sine buna chiar acceptand ticurile ca parte a interactiunii lor cu lumea. Si ideal ar fi ca ei sa-i poata face pe ceilalti sa le inteleaga suferinta, neevitand sa vorbeasca despre ea atunci cand este necesar (mai ales cand intra intr-un nou mediu)
b) Pentru cei din jur
Asa cum am mentionat si mai sus, cel mai greu pentru cei care vin in contact cu o persoana cu ticuri este sa aiba mereu in minte caracterul involuntar al acestor miscari si sa nu reactioneze la ele ca si cum ar fi facute cu intentie. O alta observatie este ca unii parinti, sesizand caracterul supresibil al ticurilor incearca sa atraga atentia copilului asupra lor (“nu mai clipi, stiu ca poti s-o faci”); rezultatul este ca dupa un timp ticul respectiv poate deveni si mai frecvent sau dispare dar este inlocuit de altul, eventual mai complex. Toate aceste probleme au ca rezolvare un demers de educare si informare a publicului in legatura cu ticurile.
Zambiti mai mult si veti clipi mai putin.
