Toate minciunile

Profesorul Raoult și-a rezumat totuși altfel sfatul. Nu a spus că « știința », la singular (și, eventual, cu majusculă), ne-ar putea ajuta să vedem mai clar, ci « înțelepciunea »(sagesse). Se pare că în privința subtitlului, autorul a cedat sugestiilor editorului, care vehiculează, prin intermediul sintagmei « știința vă ajută să vedeți lucrurile mai clar », mitul unei științe încheiate care poate furniza îndrumări clare, ținând astfel loc și de filozofie și de religie și de morală.

Or, Didier Raoult arată în cartea sa tocmai că știința lucrează cu ipoteze, care adesea conțin modele probabilistice ale căror erori se pot multiplica până la a face ca predicția să fie complet ratată. Ia ca exemplu paradigmatic în acest sens gripa aviară (vă mai amintiți? apocalipsa venea sub forma gripei aviare acum un deceniu!). Modelul propus de cercetătorii din Rotterdam (publicat într-o carte care s-a vândut în 500 000 de exemplare doar în ediția franceză!) implica zeci de milioane de morți. Dar toate cele cinci supozitii pe care s-a bazat s-au dovedit false. Presiunea mediatică a continuat și după ce toate acele supozitii s-au dovedit false, iar guvernele au continuat să investească miliarde in  vaccinuri și grupuri de lucru perfect inutile. Iar în 2009, în  loc să constate onest eșecul predicției despre apocalipsa aviară, grupurile de promovare a fricii au găsit o nouă sperietoare: gripa porcină. Alte miliarde cheltuite fără rost.

Didier Raoult propune să revenim la clasica măsurare a raportului dintre riscuri și beneficii și la înțelepciunea căii de mijloc. Și dă câteva exemple, dintre care am reținut

• frica de a face cancer de piele prin expunerea la soare a dus la scăderea nivelurilor de vitamină D – calea de mijloc înseamnă evitarea excesului de expunere la soare (estetica bronzului)
• frica de durere la dus la supraconsumul de analgezice, cu riscurile asociate acestui supraconsum – calea de mijloc ar însemna revenirea la o toleranță mai mare la durere
• frica de moarte a dus la supraconsumul de anxiolitice și antidepresive, care a dus până la urmă tocmai la creșterea mortalității premature – înțelepciunea ar cere să revenim la o filozofie de viață care să ne ajute să coabităm mai bine cu frica de moarte.

Jurnal de român în Franța (4-6)

Z4, Rodez

Mă trezesc în continuare cu noaptea în cap, foarte vioi de altfel. Cum soarele lor se trezește cu o oră mai târziu (după ora locală) decât al nostru, am timp berechet să îl întâmpin deja ferchezuit și cu ceaiul făcut. Și dacă tot îmi face cu ochiul spre o zi de roz-bleu i-am făcut și ceva poze. Iată una

Și încă una de  la plimbarea de duminică după-amiaza

 

Z5, Rodez

Cei mai mari fulgi de nea pe care i-am văzut vreodată. A durat doar 10 minute, dar parcă intrasem într-un glob de poveste (boule de neige, cum îi spun francezii). Și cum în povești nu-ți stă gândul la poze, n-am poze să vă dovedesc. Trebuie să mă credeți pe cuvânt.

Z6, Rodez

Prima reuniune a echipei terapeutice la care particip. Discuțiile sunt animate, consistente și foarte cordiale. Restul zilei îl petrec făcând cunoștință cu serviciul și cu pacienții pe care urmează să îi preiau în trei zile de la Dr. HH – o doamnă și o figură nonconformistă în același timp, unul dintre pionierii serviciilor psihiatrice extra muros din departamentul Aveyron. Spirit liber, altruist – îmi aduce aminte în multe privințe de mentorul meu, Dr. Oancea.

Seara ajung la o piesă de teatru, dus de Pompiliu R. Mai înainte am avut o discuție foarte interesantă despre intelectuali, despre stânga și dreapta, despre revoluția franceză, despre comunism și dictatori. Toate astea la o masă la Coq de la Place, la un pahar de Marcillac.

Piesa a fost un fel de fantezie psihanalitică (și a durat fix cât o ședință de psihanaliză). La ieșire am avut noroc că am mai găsit un taxi care să mă ducă la Sainte-Marie. De fapt, cred că ar fi fost mai rentabil, și spiritual și material (taximetristul a afișat un « preț de noapte » la ora 9.30 seara!), să rămân la Pompiliu peste noapte – să mai rezolvăm câteva dileme intelectuale!

Morală și psihanaliză

O alegere morală implică două lucruri. Unul este actul alegerii. Celălalt este reprezentat de diferitele sentimente, impulsuri și altele asemenea, care constituie structura psihologică a individului și sunt materia primă pe care se bazează alegerea sa. […] Psihanaliza își asumă sarcina de a elimina sentimentele anormale, adică de a oferi omului o materie primă mai bună pentru alegerile sale; morala se ocupă de actul alegerii în sine.

[…] Oricât ai îmbunătăți materia primă a omului, tot ajungi și la altceva: alegerea liberă, reală, a omului, de a pune sau de a nu pune avantajul propriu pe primul loc. Și această alegere liberă este singurul lucru de care se ocupă morala.

Materialul psihologic prost nu este un păcat, ci o boală. Nu este nevoie de căință, ci de tratament, ceea ce este foarte important. Oamenii se judecă  unii pe alții după acțiunile lor exterioare. Dumnezeu îi judecă după alegerile lor morale.[…]

Am putea spune acest lucru și altfel. Unii dintre noi, care par oameni foarte cumsecade, ar putea să se fi folosit atât de puțin de buna lor ereditate și educație, încât să fie de fapt mai răi decât aceia pe care îi privim ca pe niște răufăcători. Putem fi oare siguri de felul în care ne-am fi comportat noi înșine dacă am fi avut în cârcă o anumită structură psihologică plus o educație anormală plus puterea pe care le-a avut cineva ca, să zicem, Himmler?

(C.S. Lewis – Morală și psihanaliză)

Pastila antidepresivă (12): Plictiseala ca boală și leac

“Neputându-se lecui de moarte, de necazuri, de neștiință, oamenii au găsit cu cale, spre a fi fericiți, să nu se mai gândească la aceste lucruri; este tot ce au putut ei inventa pentru a se mângâia de atâtea rele. Mângâierea aceasta este însă foarte slabă, întâi pentru că duce nu la vindecarea răului, ci la ascunderea lui pentru câtva timp și apoi pentru că, ascunzându-l, ea ne face să nu ne mai gândim la vindecarea adevărată.

Astfel, printr-o stranie răsturnare a naturii omului se întâmplă că plictiseala, care-i răul cel mai resimțit din el, este într-o oarecare măsură și binele cel mai mare, fiindcă ea poate contribui mai mult decât  orice la  a-l face să caute vindecarea  adevărată și fiindcă divertismentul, pe care-l privește ca pe cel mai mare bine al său, îi este de fapt cel mai mare rău deoarece îl îndepărtează mai mult decât orice lucru de la a căuta leac relelor sale. »

(Blaise Pascal – Cugetări despre om)

 

Pastila antidepresivă (11): Cuvinte lipsă

« Un cuvânt poate vindeca răul făcut de un alt cuvânt » (Eschil – Rugătoarele)

Uneori răul e simpla absență a binelui. Terapeutul va trebui să caute aceste absențe. Cuvinte bune care lipsesc. Nespuse. Neștiute. Cuvinte pe care nu știi să le spui pentru că nu ai fost obișnuit să le auzi.

Nimic de sărbătorit

Ce sărbătorim azi?

O să trec peste faptul că mai mult de jumătate din populația acestei țări nu știe ce s-a petrecut la 1 decembrie 1918. O să mă refer doar la cei care cred că știu. Este, zic ei, ziua Marii Uniri. Se creează impresia că prin votul celor 100 000 de români adunați la Alba-Iulia s-a împlinit unirea. De fapt, pentru ca dorința exprimata de ei să devină realitate, armata de țărani a Regelui Ferdinand a trebuit sa mai lupte încă aproape un an. Așa că actul oficial al Unirii a fost semnat abia in decembrie 1919.

Așa că 1 Decembrie 1918 e o zi importanta, dar în nici un caz nu poate aspira la statutul de Zi Națională, dacă mergem pe ideea unei zile naționale unice. Dacă s-ar decreta vreo 5-6 zile naționale, ar avea, probabil, un loc printre ele. Nu înainte de 10 mai (Independența) și 24 ianuarie (Ziua Principatelor Unite). Altminteri, ar putea să fie, așa cum și era în perioada României Mari, una dintre zilele însemnate de aducere aminte a faptelor înaintașilor. Pe același plan cu 27 martie (Unirea Basarabiei cu România) sau 28 noiembrie (Unirea Bucovinei).

Bine, bine, dar atunci de ce zici că nu e nimic de sărbătorit? îmi veți reproșa. Pentru că toate bunele motive de a sărbători aceasta zi au fost îngropate sub straturi groase de minciună în ultimii 25 de ani.

1. La început, în 1990, a fost minciuna « emanaților revoluției »: niște tovarăși din linia a doua a partidului comunist au decis că ei reprezintă noua Românie. Și au mai decis tovarășii că e periculos să revină la Ziua Națională adevărată, 10 Mai, pentru că le-ar fi reamintit românilor că au un rege legitim. Și au inventat 1 decembrie pentru a nu sărbători 10 Mai! Incredibil, dar adevărat, România nu și-a sărbătorit vreme de 25 de ani Ziua Independenței doar pentru ca acești « emanați » să se legitimeze la butoanele republicii minciunii.
2. Apoi a fost minciuna apărării statului național-unitar. Ideea că 1 decembrie reprezintă momentul desăvârșirii statului unitar e o ficțiune pusă în circulație de național-comuniștii din jurul lui Nicolae Ceaușescu. Declarația de la 1 Decembrie 1918 era făcută pe baza autonomiei Transilvaniei; mai mult, în textul Declarației este menționat dreptul fiecărui popor de a se « instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său ». Tovarășii care au ales 1 decembrie din frică față de 10 Mai se vede treaba că nu citiseră decât cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la 1 decembrie 1978, nu și Declarația de la 1 Decembrie 1918. Așa că nu și-au dat seama că 1 decembrie poate servi foarte bine și ca argument pentru un stat federal, multietnic (în Declarație se vorbește despre « popoare »).
3. A fost apoi marea mizerie a politizării sărbătoririi. Cum să mai crezi în simbolistica unionistă a zilei când primul ministru din 1990 (fiul unui cominternist) încuraja mulțimea să îl huiduie pe liderul opoziției, Corneliu Coposu (om care a făcut 17 ani de temniță grea pentru a fi fost liderul tineretului țărănist și secretar al lui Iuliu Maniu)? Și asta a fost doar începutul. Puteți verifica: majoritatea sărbătoririlor au fost divizate între București și Alba-Iulia. Opoziția într-o parte, guvernul în cealaltă parte. Unitate națională, parol!
4. E apoi minciuna « tradiției » sărbătoririi. Serbări populare ample nu au fost organizate nici măcar în 1928, când a fost marcată festiv aniversarea a 10 ani de la Unire. Marile serbări populare pe această temă s-au desfășurat pe 10 Mai 1929, la București și la Alba-Iulia! Ce să mai zic de « tradiția » fasole cu ciolan de 1 decembrie?! Atât i-a dus mintea pe tovarășii de la propagandă.

1 Decembrie 1918 a fost târâtă în noroiul republicii minciunii. Și a devenit 1 decembrie, ziua în care drapelele de luptă victorioase cu semnele a trei Regi ai României (Carol Întemeietorul, Ferdinand Întregitorul și Mihai, reîntregitorul Transilvaniei) sunt purtate prin fața tribunei oficiale a impostorilor și prin fața unei  « mulțimi » care a ajuns să fie mai mică decât trupele care defilează. Chiar și în anii în care sunt anunțate din timp mari cantități de fasole cu  cârnați.

Comprimat anxiolitic (10): Nu poti pierde

Nu poti pierde ceea ce nu ai încă. Nu pierde timpul jelind viitorul. Nu pierde timpul preamărind viitorul. Timpul tău e acum. Ceea ce trăiesti cu adevărat acum nu-ti mai poate lua nimeni, niciodată.

Pastila antidepresivă (10): Prea multă minte

« A-ți povesti la nesfârșit nefericirile în cursul unei terapii care durează uneori ani de zile nu e o metodă care să te ajute să te repui pe picioare deoarece  o conștientizare care nu este însoțită de acțiuni și nu se traduce în acțiuni nu schimbă nimic în viața ta. Din contră, nu face decât să ne întrețină  suferințele în loc să ne ajute să ne facem bine. »

(Gustave-Nicolas Fischer – Guérir sa vie, un chemin intérieur)

 

Pastila antidepresivă (9): Mai binele

Dorește-ți binele. Mai binele e dușmanul binelui.

 

Pinguinii nu compun simfonii

TĂRIILE  NOASTRE  SUNT  SI  SLĂBICIUNILE  NOASTRE. Nimeni nu este condamnat sa fie „nebun”, toti suntem vulnerabili in diverse feluri la tulburari mintale. Daca am avea doar gene „absolut sigure” am fi la fel de putin adaptabili ca pinguinii. Probabil ca pinguinii nu fac niciodata o …